Actul doi, scena unu...

Imi vei spune cand luminile s'au stins? Nu mai pot sa vad. Imi vei spune cand drumul s'a sfarsit? Nu ma pot opri din mers. Imi vei spune cand lupta s'a incheiat? Vreau sa stiu castigatorul. Noaptea va patrunde. Imi vei aprinde tu candelele sufletului meu? Toamna imi va pata cu stropi ruginii inima. O vei curata tu?


Vreau sa iti impletesc visele, sa ti le inalt si sa le agat pe o raza de lumina. Vreau sa iti cant, sa iti gandil auzul cu simfonia'ti solemna. Vreau sa iti desenez ochii din fasiile nemarginite ale cerului de vara, sa'ti rup parul din soare. Vreau sa impartim impreuna florile de mai si frunzele aramii. Vreau sa iti arat ca nu va trebui sa te feresti de ploaie, ca putem transforma noaptea'n zi. Vreau sa vorbim impreuna cu marea, sa ne alintam impreuna cu nisipul, sa ne inaltam odata cu muntele. Vreau sa iti demostrez ca limita nu exista, doar daca o faci tu sa existe. Vreau sa iti dovedesc ca nimeni nu poate omori speranta, desi toti o pot naste. Vreau sa iti inchin maturitatea unei inimi ranite. Vreau sa fim in doua locuri deotata, sa iti dezvalui cuvintele unei lumi ancorate in cifre. Vreau sa te tin de mana, sa te ridic - sa ma ridici, chiar daca prapastia va fi adanca.


Orice teorie, are si o demostratie. Orice gand, are si un gest. Orice plan, are si o realizare. Orice ecuatie, are si o rezolvare. Orice metafora, are si o explicatie.


Imbata'ti sufletul...creaza'ti lumea in propriile'ti legi. Invata sa vezi si dincolo de cuvinte. Intuieste consecintele, dar nu le judeca. Mituieste destinul, desi cursul sau e deja stabilit. Iubeste chiar si cand nu mai nimic de iubit. Invata sa nu traiesti singur intr'un spatiu gol. Sa nu ai o tinta anume, ia totul asa cum vine. Imparte si ajuta. Ti se va da inapoi. Gandeste'te de doua ori inainte sa te hotarasti sa uiti. Mai ai ceva reamintit? Ceva de cerut, ceva de dat?


Daca am fi perfecti, nu am mai putea evolua. Daca nu am gresi, nu am putea repara.Putem agata stelele cand vor cadea? Putem invata luna sa staluceasca asemenea soarelui? Putem impartasi elementul firesc uman, visul?


Imi vei spune cand spectacolul s'a sfarsit? E timpul pentru o noua piesa...imi vei spune...

My pureee moment

Cerul parea din flanel cenusiu si slobozise o ploaie torentiala, care, judecand dupa intensitate, se distra de minune. Macar ea.Eram cufundata pe nesimtite de o ameteala crunta, condimentata cu nuante pale de moliciune. Trupul imi prinsese caracter cadavric atata timp cat linia gat-coloana se facea simtita asemenea unei pietre interne, incetinind circulatia oricarei forme neinsemnate de energie primitiva ce isi putea scula capusorul ca sa isi desfasoare activitatea in conditiile unui stadiu avansat de incertitudine. Treptat, imi dadeam seama ca treaba era serioasa, singurele elemente mobile neatinse de pana de curent generala fiind membrele superioare ce se balansau in stanga si in dreapta ca doua bucati mari de cauciuc, cum se gaseau la jucariile ieftine ce se comercializau in urma cu ceva vreme in piete oamenilor din clasa de mijloc. Ochii incleiti distingeau doar un amestec cromatic de gri-marmota, vizibilitatea fiind profund redusa de cantitatea de legume aflate in putrefactie prezentate de continutul capului meu la ora aceea. Realizam ca puteam fi un experiment esuat fericit.Am fost profund atinsa de nesiguranta pacii mondiale, sentiment ce intra in contrast cu senzatiile oscilante de ameteala si posibila greata ce se balansau nestingherite in fiinta mea. Simteam ca puteam sa fac ceva pentru noi, voi si pentru ei, desi conditita mea fizica era mai rea decat a unui batranel de 80 de ani ce mai avea 50 de metri si dadea coltul, asta in conditiile unui diabet crunt si a unor operatii generate de obiceiurile nesanatoase din tinerete. Toate aceastea pluteau pe un norisor incarcat la maxim de pozitism, conduse de sperantele mele ce incepusera a prinde contur printre telurile inalte ale omenirii. Era momentul gloriei mele, desi puterea mea era aceasi cu a unui simplu muritor. Pentru un moment am fost eroul suprem al unei lumi mai bune.Poate voi pune toate aceastea in practica...daca pana de curent nu va mai fi ATAT de intensa data viitoare :)..

Mormantul

Ochii sai gri se subliniau intens prin marea de sange a trandafirilor uscati. Avea parul lung , negru si drept, purtat dezordonat de vant, pe chipul sau alb, palid. Conturul formelor pline ale trupului i se zareau prin rochia'i alba, simpla si lunga, ce dansa, in ritmul picioarelor ei. Pasea pe pamantul umed, simtind talpa'i sangerad. Mainile ii erau pictate cu zgaraieturi adanci, iar raspiratia apasata ii trada orice fel de sigurante. Se vazuse singura, inconjurata de intuneric; plantele se incolaceau nebun in jurul taliei ei. Iarba era prafuita, amestecata cu namol...ii era scarba si teama...in fata ei isi prezenta sobru marmura un mormant neatins de vitregiile vremii. Imaginea ii sfasia gandirea, cazu jos...isi aseza capul si spala cu lacrimi obosite piatra. O mangaia si repeta obsesiv cuvintele ce imbracau marmura, cuvinte ce'i imbatasera sufletul odata. Era singura si numai lacrimile ei curatau stratul de amaraciune al acestuia. Nicio floare nu il impodobea si nici o raza de soare nu il incalzea. Acolo zaceau de o buna vreme visele sale, pe care fu nevoita sa le omoare si sa le ingroape inca vii, inca proaspete, necoapte...dar nu a fost vina ei..nu le putea hrani de una singura, se chinuia cu ele mereu bolnave...se amagea si acum cu amintirea zilei in care le nascuse...era o noapte rece, pe la mijlocul toamnei, cand, din puterea a doua inimi si'au scos capetele si si'au asternut zambetul inocent pe fundalul unei increderi oarbe. Se inaltau treptat, cresteau in privirile sale pline de compasiune. Inima ei le tinea in viata, totusi, nu era deajuns...jumatatea ei se pierduse, plecase si o arunca'se fara mila in temnita gandurilor moarte. Era slabita...trebuia sa renunte...si'a omorat visele ca sa poata scapa si sa mearga mai departe...Le'a asternut sub o placa grea, conducandu'le singura pe ultimul fir al vietii lor. Spiritul lor inca dainuie traumatizant in mintea sa. Din cand in cand se intoarce sa le jeleasca. Cu inima rupta...si'ar fi dorit sa nu fie singura care plange...

Real fairytale

Primul pas îl făcuse pe treptele de marmură ale unui castel pastelat decupat din prafuitele cărţi de povesti. Îşi strecura mereu ochisorii ca doua fasii desprinse din cerul divin de vară peste randurile lungi, scrise cu litere grave. Paru'i buclat era mereu alintat de razele vii, iar Zana era mereu acolo. Vorbea cu pasarile in diminetile racoroase de vara, iar parul ii crestea peste noapte. Avea in fata sa o lista nemarginita de farmece si culori. Treptat, primii fiori ai adolescentei au schitat in mintea ei idealuri si ambitii, dorinte de a ajunge cat mai sus si de a castiga de partea sa cele trei mari puteri: Fericirea, Dragostea si Implinirea.Un tremur ii cutremura trupul, respiratia adanca ii alinta simtirea. Firele de iarba o mangaiau suav, o invaluiau in prospetimea lor, cerul o fascina cu gama nemarginita de culori despinse din pensulele unui pictor batran. Zambea. FERICIREA a luat'o de mana. I'a aratat sensul simplu al vietii...trairea intensa a fiecarui moment, lectia pe care o ofera fiecare amanunt neinsemnat.-Si totusi...mai e ceva...O raza luminoasa cobori din cer. Ochii patrunzatori ai unui albastru sters o priveau. Parul de aur moale, bratele'i puternice, vocea'i fina, simfonia sa ce'i incepuse sa'i inunde inima. Il vedea si il simtea. Pentru prima data isi scria povestea. A simtit. Era DRAGOSTEA.Si totusi, implinirea refuza sa apara...PERFECTIUNEA ii intarziase acesteia aparitia. De ce? Crezuse cu toata fiinta in ea...Perfectiunea NU exista si nu duce la IMPLINIRE...Povestea din cartile sale era o amagire crunta...Nu a mai fost nici un palat sau vreun cal alb...Dupa un timp...acceptarea imperfectiunii, a locului si a oamenilor..a jeansilor in locul dantelelor de la rochii, a conversilor in locul pantofilor de cristal,a parcului in locul padurii fermecate si a ochilor de jad in locul celor oferiti de soare...i'au adus...IMPLINIREA!

Cu aroma de femeie...

Atmosfera din incapere era inabusitoare. Ferestrele inalte nu fusesera probabil deschise de multa vreme. Era un aer negru, combinat din amestecul mirosurilor de piele, hartie si ceara. Sau poate ca vinovata era doar tensiunea ei nervoasa... Ea nu ar fi putut sti cu siguranta.Isi aprinse o tigara, inecandu'se usor cu mirosul sobru, mai apoi incetosandu'si privirea cu fumul gros, amarnic de trist. In coltul buzelor ei mici, pictate intr'o nuanta de rosu aprins se nascu un zambet... ironic, jalnic...Mai gusta putin din placerea tigarii si ofta adanc. Arunca o scurta privire oglinzii ce impodobea peretele..avea trasaturi frumoase. Parul ei drept de culoarea castanei ii mangaia pieptul voluminos, continuat de o talie mica. Ochii ei divini, de un albastru cenusiu, erau conturati de genele lungi si negre, pe chipul ei alb si curat...destul! Sufletul ranit, inca sangerand ii umbrea tineretea, ofilind'o prin lacrimi reci, revarsate pe obrajii ei si injunghiid'o cu acel sentiment atat de puternic.Mintea nu ii mai oferea nici un control. Dadu pe gat un pahar de whisky...alcoolul..parca reusea sa ii mascheze ranile, inca adanci. Ii oferea eleganta...si vroia, vroia tot mai mult...ii zgaraia incet gatul, promitandu'i linistea..linistea incoronata de pahare goale...seci...Ceasul prafuit ii indica ora tarzie, pe care o imbata cu ganduri inutile...se aseza, desculta..jos, inchise ochii...inca...doare...